Sunt momente în meseria mea când simt că timpul se oprește. Nu sunt doar psiholog, ci un suflet care se agață cu toată ființa de fiecare mică scânteie de progres. Am învățat o lecție pe care o port cu mine ca pe o promisiune: să nu spun niciodată, dar absolut niciodată, “Nu se poate!”
Îmi amintesc de o primăvară, eram la capătul puterilor. De două luni mă luptam să o ajut pe o fetiță de 9 ani, cu autism și hipoacuzie, să schimbe o imagine pentru un obiect dorit. Avea răni pe mâini, pentru că mușcatul devenise singurul ei strigăt. Vedeam frustrarea ei și simțeam neputința mea. Făceam același lucru în fiecare zi, iar ea nu reușea fără ajutor.
Într-o zi, m-am predat. I-am spus mamei că vom mai încerca o ultimă oară și gata, căutăm altceva. Și exact în acea clipă de resemnare, fetița a luat imaginea și mi-a pus-o în palmă. Îmi amintesc doar că lacrimile au curs șiroaie. Nu există cuvinte pentru a descrie emoția aceea, când un copil comunică pentru prima dată. A fost momentul meu de revelație: potențialul se ascunde, dar nu moare niciodată.
După acel moment, a început să caute imagini, să facă propoziții. Aceste progrese ale copiilor sunt aripile mele.
Această emoție am trăit-o cu mulți alți copii. L-am văzut pe adolescentul care se juca la fel ca un copil mic, vorbind după un timp despre drepturile lui, despre cum se simte când e supărat, despre emoțiile complexe.
L-am văzut pe copilul hiperactiv care nu putea sta locului 2 secunde și, după câteva luni, a ajuns la 40 de minute de atenție focusată.
Am văzut copii nonverbali, cu probleme severe de comportament care au progresat uimitor si s-au integrat cu succes în comunitatea din care fac parte.
Înțelegeți acum? Pasiunea mea pentru această meserie vine din aceste descoperiri, din această perseverență pe care o văd în ochii părinților și în lupta tăcută a copiilor. Da, e multă muncă, dar nu munca mea mă definește, ci munca lor. E o continuă săpătură pentru a găsi comori ascunse. Nu mă pot baza pe niște teste psihologice care să-mi spună o limită. Testele ne spun doar punctul de plecare.
Mă doare sufletul când aud colegi spunând cu ușurință: „Are retard. Doar atâta poate.” sau când lucrează fără inimă, ghidați de rutina seacă. Rolul nostru nu este să punem diagnostice limitative, ci să fim focul care motivează, lumina care caută informația, umărul care sprijină părinții când obosesc.
Trebuie să recunoaștem când greșim, să ne adaptăm și să spargem fiecare obiectiv în pasi mici pentru ca, la final, să construim împreună un vas mai frumos decât cel visat inițial. Nu este despre așteptări, este despre a ne uni forțele și a scoate la iveală ce este mai bun în acești oameni minunați, astăzi, și în fiecare zi. De aceea sunt aici. Și vă asigur, SE POATE!
